Se răspândea o liniște obscură
Prin cameră și pe afară,
Adie un miros de toamnă
Nici frunzele n-ascultă.
Fu inocenta amintire
Pe când erai copilă
Îți necăjeai și visurile
Ca să te vezi adultă.
Te măcinau idei orfane
Că situația nu-i reală,
Dar trecu timp, găsi-i și a lor mamă
Care era mai dură, uneori nedreaptă.
Sperând să mai auzi o șoaptă
Al frunzelor de toamna tristă
Să stai sub nuc la poarta veche,
Ținând de braț pe mama
Și tatălui dândui de sete.
Acum auzi o voce-nbătrânită,
Care te cheamă deseori sub nuc,
Să ascultați cum în frunziș se picură
Și să vă țineți tot de braț, ca la-nceput.
Acum plutește-o liniște imensă
Prin cameră și chiar pe afară
Tu nu mai ești copila mică
Chiar dacă frunzele ascultă.