Ieri mama mi-a spus: a căzut bruma ...

Nu mai știu ce e bruma, un strat fin, alburiu, mi-a acoperit și mie pielea de ani buni

Nu știu cum se cheamă, poate fereastră, poate poem
Nimic nu mai trece așa ușor prin dragostea mea, nici oameni
Nici îngeri, luminile de altădată stau cuminți și așteaptă
Nu mai intră direct, tăioase, obraznice, visele-și poticnesc
Coarnele-n capcane de urși, pojghița fină ai putea fi tu
Ca o miriște căreia trebuie să-i dau foc, uneori e mai bine
Să ardem tot și s-o luam de la capăt așa cum fac păsările
Când se duc, se duc, și nu privesc înapoi, ele știu ce e viața
Nu mai știu ce e toamna și de ce drumurile sunt din ce în ce mai lungi
Păsările se duc, se duc, și nu privesc înapoi, îmi brăzdează mintea
Copilăria și ce-a mai rămas din mine, și ele se duc, se duc
Rătăcesc alături de ele pe o foaie albă până nu-mi mai pasă
Un singur lucru se sparge între dinți ca o fiolă de otravă păstrată
Fix pentru momentul acesta, când nu mai pot expanda pe sfori la mari înălțimi
Când gândurile se întorc buluc în creier și când nu mai sunt decât
Un anumit număr de centimetri și un anumit număr de kilograme

În orice clipă m-aș putea descărca din greșeală în pieptul tău ca un pumn de nisip îmblânzit