sunt doar o femeie bătrână
cu râuri răzvrătite în loc de păr
gâtul îmi e colina din spatele casei
semeț ca odinioară
am umeri munți cu poteci
pe care se văd încă iaci trecând
talia e drumul spre vechi iubiri
care sunt păstrate acum în buzunarele de la rochie
am două brațe lungi, lungi de pot cuprinde fermele din Arizona și fiordurile din nord
pe genunchi am ținut toți copiii de la Vincent van Gogh la Farrokh Bulsara
plângeau adesea și le spuneam cu vocea ca rășina de copac
”nici nu știi cât o să spui celorlalți,
câte culori ai înăuntru”
am inima o carte cu mii de pagini
acum stau la fereastră și le recitesc
fiecare pagină e într-o ramă cu margini din lemn de nuc
nucul înalt sub care îmi sărutai liniile din palmă
”viața ta va fi lungă
liniile se împletesc ca fire de trandafiri sălbatici
se opresc brusc ca apoi să reapară din piele
acestea sunt cumpene,
dar eu voi fi mereu aici”
am născut copii și i-am iubit pe toți la fel
am vrut să le dau toată minunea dealurilor verzi după ploaie
să le citesc durerea multor poeți
să le fac pânză din cămașa ruptă
să pună culori cu mâinile
până când pânza le spune ceva
Lennon, Jackson, Elvis,
toți să facă parte din lumea lor
îmi iubesc copiii
vreau să aibă discuri de vinilin și atunci când le ascultă
să simtă cum tot ce e mai frumos în oameni poate sta cuminte
pe un raft în plicuri mari pătrate cu chipuri de îngeri pe ele
să aibă cabane de lemn în mijlocul pădurii
și șevalete lângă puntea de lemn unde te-am cunoscut
să știu că fiecare vede puțin măcar din frumusețea
unui asfințit roșu
am două tălpi care au călcat tot colbul unei lumi
acum prea departe