mi-am scos din suflet uneltele să le șterg de praf- cu astea își construiau și străbunii mei viața, dar ce viață era atunci! când soarele era stăpânul lumii iar lumea se simțea stăpână pe soare, că doar nu numai oamenii să fie sclavi ai închipuirii de idei și de doctrine ci și marele zeu să poată fi învinuit pentru acțiunile sale distructive; așa era normal, dar unde s-a scurs viața? a mai rămas doar un spațiu strâmnt ce ne înghesuie ca pe niște călători săraci într-o barcă de 100 de persoane, dar noi suntem mult mai mulți, nici nu putem fi numărați, doar cel ce ține evidența sufletelor poate să spună cât de mulți suntem; da, suntem mulți pe o barcă am spus, suntem în larg, în jurul nostru, apa monstru, apa diavol, apa de foc, apa păcat- așa ne spun ei, asta credem și noi-
*

mulți nu au mai rezistat și au sărit din barcă, s-au mințit unii pe alții că apa este mântuirea sufletului și așa s-au scurs o parte, dar în zadar căci veneau alții mult mai lacomi, mult mai mulți decât plecau și spațiul devenea tot mai strâmnt. sufletul mi se sfărâma din interior, aveam sufletul cariat, aveam nevoie de un dentist de suflete, care să mă vindece, să mă repare și să rezist cât mai mult pe barcă, să nu cumva să-mi pierd credința și să devin un hesperus, să cad prin apă și să ajung pe pământ. nevoia mea zadarnică a devenit obsesia semenilor mei, bunilor mei colegi de călătorie, care mi-au spus sa-mi șterg uneltele sufletului, să le ofer un lustru ca de diamant și să pun totul în ordine pentru ca el să-și oglindească chipul angelic în claritatea sufletului meu.
*

am urlat de durere, am urlat atât de tare încât soarele a început să plângă- a fugit plângând și nu a mai fost în stare să răsară mai bine de 10 ani de zile- unii mai vechi de aici spun că la început, pluteau pe uscat, barca se afla pe pământ iar cei din barcă puteau zări mai mult decât pustiul, puteau privi mult mai departe, și mai mult de-atât, puteau privi pământul și crăpăturile acestuia, gropile acestuia, iar în gropi se ascundeau minunile, așa erau ei siguri pe existența minunilor. a fost prima și ultima oară când călătorii s-au bucurat de existența altor ființe ce mai mult sau mai puțin erau în stare să raționeze, rămânând acum simple povești -ca alea de ți le spun părinții când ești mic, ca să-ți omoare gândurile rătăcite ce-ți țin mintea trează, iar tu lipsit de acele gânduri, adormi fără să-ți dai seama-. primul țipăt teribil al primului călător cu probleme la suflet a fost cea mai groaznică experiență a soarelui, la fel și a călătorului, pentru că până în acea zi tablou, omul nu cunoștea durerea și nici soarele suferința. iar soarele a plâns atât de mult încât a reușit să nască un ocean care nu a mai secat niciodată, pentru că sufletele au început rând pe rând să se îmbolnăvească.
*

m-am trezit din durere tot urlând, urlând de fericire- mi-am aruncat sufletul în apă și mi-am aruncat și trupul, am început să înot adânc, în întunericul oceanului; apa s-a preschimbat în aer iar eu m-am simtit mai ușurat, pentru că apa era grea, iar efortul meu de a umbla prin apă mă extenua, făcându-mă adesea să-i pierd urma sufletului meu. am început să plutesc. pluteam încotro plutea și sufletul, iar eu credeam în plutirea lui, credința mi-a oferit aripi și am început să zbor. oamenii din barcă erau martorii unei minuni, unei minuni adevărate; ceva ce multi abia dacă au reușit să citească în papirusul sacru despre existența unei asemenea minuni. calătorii m-au pierdut iar eu la rândul meu mi-am pierdut călătorii, nu mă mai simțeam un călător, defapt eram tot un călător, dar unul diferit, unul liber.
*

zburam prin aer sau aerul zbura prin mine, nici nu mai conta
sufletul meu îmi era ghid, el tot umbla, se mai pierdea din când în când, dar eu aveam încredere în el
voiam să ajung prin zbor, pe pământ, să construiesc și eu un început,
nu prin cuvânt, nu într-o barcă, văd eu cum,
dar mai întâi să omor soarele.