sunt nopți
în care croșetez suspine
pe tăcerea depărtării
și simt cum ne apropiem
cu fiecare pas
tatuat cu sărutul
viselor desculțe
de poarta eternității din noi

dacă plouă
acopăr cu talma unui vers
aripa sub care am construit
o punte între două anotimpuri
să putem zbura spre absolut
nestingheriți

dimineața
adun stropi de rouă
și las buzele răsăritului
să-i înflorească-n poem
apoi c-un singur sărut
șterg urma pașilor tăi
de pe fiecare petală
ce ți-a gustat din talpa piciorului stâng

în fiecare zi
sper c-ai să rătăcești drumul spre casă
și vei zbura liberă
ca un fluture
prin palma sufletului meu
însetat de infinitul ochilor căprui