Îți văd mâinile
îți văd mâinile în vreme ce scriu aceste cuvinte
unghiile tăiate nu foarte scurt
dar drept
ținând strâns țigara pe care o-mpărțim
ca pe un jurământ sau ca pe un blestem strecurat printre dinți
pe câtă dragoste
atâta groază

Oare inocența se înmagazinează undeva
pe măsură ce-o pierdem?

Nu mă mai recunosc și totuși
vreau să cred
că doarme în inima mea același copil îndârjut
zâmbește și visează că prinde cu mâna peștii mici și verziu
ascunși sub crengile pârâului de munte

Am crescut pe sărite
furând câte puțin
din fiecare om ce m-a atins
din fiecare piatră în care-mi zgâriam picioarele desculțe
din fiecare palmă cu sete aruncată
în numele iubirii și-al responsabilității
din fiece reproș rostit
sau bănuit

Bunicii îmi cereau să fiu cuminte
părinții adoptivi îmi cereau să învăț
nu știu dacă mama mea naturală îmi cerea să o iert
dar așa îmi plăcea să traduc foșnetul frunzelor
când toamna cobora val-vârtej
peste toate întrebările mele

Oare inocența se înmagazinează undeva
pe măsură ce-o pierdem?

Să tac din nou. cu sete. singurătatea are farmecul ei
cel al unei femei subțiri
amnezice
care vorbește despre virginitatea ei
deși simte cum ceva neștiut
îi răscolește întreaga ființă


Te văd cu ochii minții cum vrei să mă descoperi
de parcă aș fi un continent nou
plin de praf roșu și ardezie
unde n-a înflorit încă nimic

decât o plantă firavă pe care unii
negăsindu-i un nume potrivit
au numit-o
din alergarea trenului intercity
speranță.