un om ședea pe o creangă și atât i-a plăcut
că l-a văzut aproapele sus atât de mândru era
încât a dorit-o doar pentru el și a rămas acolo
o zi și o noapte i-a nins pe umeri ninsoare albă
încât repede a albit nu simțea nici frigul
nici viforul lui și gândurile îi erau ca mușchiul pădurii
acolo tremura cu cutremur și gândurile îi erau ca o apă
în care înota cu pricepere
ședea nemișcat își înrămase sângele și nu-i lipsea nimic
până când celălalt a văzut că aceluia i-a plăcut creanga
i-a părut rău de bucuria lui și a rupt-o
era pace și pacea s-a stricat
n-a știut să-l mustre cu tăceri locvace
de atunci risipește copacul frunze pe apă
să își acopere chipul