Ea era gheața ce se topea când o învelea ochiul,
privirea umbrită de pleoapele lungi.
Își tremura culoarea cu grația îngerului
și presăra mirosuri difuze prin aerul copt.

Paloarea i se lovea de ispita inimii,
cuvintele subțiri nici nu îdrăzneau să se audă,
visa cea ce nu-i venea să creadă
și timpu’-i aluneca sub pașii sfioși..

Șoldurile îmbrățișau o mișcare secretă,vioaie,
lăsa în urmă un ademenitor interes
pe care nu oricine îl atingea.

Se auzeau clipele cum plesnesc de ciudă
și se vedea fericirea dată peste cap
de atâta vânătoare care mușcă din cuvinte
și nu spune în ce ape se scaldă.

Nici o cale nu e de nepătruns
și nici un suflet n-are ferestrele înghețate
când bate la geam poezia sufletului.

Am încercat să intru, dar intat nu sunt
deși n-am pierdut magnetul căpătat,
să prindă momentul propice.