Ne refacem oglinzile din cioburi de carne.
Cu noi e tristețea din ochii doamnelor
ascunsă după ochelari fumurii.
Vine apoi o liniște mai grea decât începutul,
ne scuipă de deochi;
noi îi zicem: „Mulțam fain!”
strecurându-ne prin oglindă
într-o altă dimensiune,
unde franjurăm niște margini
să iasă decorul mai puțin deocheat.
E soare din belșug acolo,
bașca și o cabină de probă
în care ne diluăm sentimentele,
încercând să-l îmbrăcăm pe cel mai vital.
Așchii ne intră în tălpi;
curgem odată cu sângele prin oglindă,
plonjăm în real.
Aici nu e decât o mare deschisă.
Din toate zările
vin executanți de fotografii sub apă,
ne execută delicat.
Până la următoarea ședință,
ne lasă câteva bule de oxigen.
Și ce morți frumoși vom fi atunci!
Câtă artă se va naște din putrezire,
când nu vom lăsa în urmă
nici măcar un ciob de oglindă
pentru zeii sinucigași!