am nevoie să ”fiu” mai stringent ca expirația lumii
în minele fracționat de seisme
capcana verbului ”a face” mușcă prea aprig
din carnea veșniciei trecătoare cu obstinație depărtez pereții de aer
să-mi fac loc nemăsurabil cum exist în holograma întâiului
(pe eșafodul realului când e pusă inima nu vrea să ridice satârul să-și ucidă
dublul eteric nimănui nu i se eliberează procură călău să-și fie
indiferent de contractele cărnii)

pliez smerită interstițiul dintre pulsații
candoarea altor măști va elibera pegașii cărora epiderma casabilă a prezentului
nu le mai poate asigura necesara tavă de jăratec
fără a decoji nici o culoare transcendentală și nici o acțiune în mine
trebuie să curg rotund o respirație atât de subtilă a ființării
așa cum torționarul ”a face” nicicând n-o să accepte ancorat în materie
somnolența grea a energiei fără conștiință de sine
noaptea ce-și digeră lacom semințele
insomnia șlefuiește perfecțiunea în oameni până când spațiul pare că nu e
dar ecouri transmit impregnarea aurică totului
nu rămâne decât să măsor
cât de adânc pot fora duhul să-i extrag sacrul din cuvinte

la care intersecție să organizez orgii selecte de viață încă n-am aflat

am oprit pendulul să inspir cine sunt genunea e ofertantă celor ce au alergii la confort
pe marginea lui ”dacă” e periculos fântâna cioplită sub coaste doar singură
își poate otrăvi licoarea băltindu-și esențele
nu se știe cum un cine imprevizibil anulează gravitația împătimiților zborului
mersul pe stele prea jos de tine
bulevardul trăirii pe centru străbate necunoscutul scrumește foliile tainei

între valțurile verbului ”a face” mereu a face somnambulic ceva pare singura opțiune
răspântia doare ca o rană ce nu se mai vindecă

punctul e zero în mine și nu vreau să mișc nici o moleculă de aer
doar nimicul iese însetat când îmi număr dinții alb
și mușcătura rănește