micșora plutirea între umărul tău
îmi pare rău că e înserat albastru
pachetul de țigări ne amăgește
că va trece ca norii de poveste
prelungi ca niște gene și așezate în rând
care acceptă doar privirea de aproape
la picnicul verdeței dure
pământul este plin de piatră de val mărunțită
în jurul scrumierei părăsită
cu plante de leac și puține pleoape
care nu se pot număra fiind fumate
și din foșnirea degetelor iese un număr
pe care îl pun pe zeghea mea
de condamnat la iubire veșnică
pentru o singură făptură și pentru această căldură
dar și aceea greu de găsit potrivită
cu obraz vesel de gură fiind ciuntită
care ne plânge toamna
cu stropi în palmă într-un strănut
peste un pic de soare
ca să ne amintească de mereu repetata
primăvara noastră
de copilărie când nu știam ce conține
pachetul poate albastru care plânge pe la bucurii
hai mai spune-mi să renunț
că m-ai cuprins de un veac fără vidul de voință