Străin, pe-o albă culme, cățărată
Se uită-n jos, se oglindește
Și văzul nu-și reamintește
De cel care trăia acol-odată.

Singur, degeaba încă urcă,
Căci infinitu-i tot departe
Iar mâinile se-nvăluie în moarte,
Din drumul lui să se întoarcă.

Senin, înspre oglindă se coboară
În care vede dăinuind un Soare,
Uitat de toți în depărtare,
Pe care ochii Îl abandonară.