poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-09-19 | | 1. suntem trei în același vis, căpitanul, un locotenent și infirmiera ea ne pansează pe toți în timp ce noi ne uităm la chipul ei și la alte chipuri/ mama, sora, iubita, clișee ușoare și călduțe ca în filmele americane. și totuși aș putea jura că și mama e acolo, da, așa e în vise, nimic controlabil. 2. nanny a plecat. oricât de lungi ni se par orele ca tranșeele din care nu poți ridica capul decât pentru o secundă, nu am îndrăznit să adorm. visele sunt țevi de eșapament ale mașinilor de intervenție ascunse adânc în creieri. când luminile se sting, asta vreau și eu de fapt, încă o pătură sub care să mă ascund. sau să privesc de după draperiile de organza de acasă petele maronii -galbene ale orașului ca și cum aș fi într-un avion vechi din care cu fiecare milă străbătută mai lași ceva în urmă și speri ca atunci când aterizezi o să mai fie ceva întreg în tine. * m-am gândit o zi și o noapte la reciclare, atunci. cum ajungi să transformi totul în momentele în care ți se pare că ceea ce ai nu mai e suficient. mai mult oxigen, dați-le mai mult oxigen, așa le vorbea bolnavilor, nanny, în spitalele de campanie presărate ici și colo, și să stea confortabil. de fapt, dați-le tot. aer, suflu, speranță / fiole cu antibiotice/ anticoagulante/ benzină pentru aprindere, luați-le armele pe care dorm, nu-i lăsați să se îngroape de vii. și toată energia aceea care se transformă în cuvinte ca norul de electroni în jurul nucleului, în jurul capului tău ne ajută să spunem, da, mâine va fi mai bine. 3. sunt călătorii care încetează brusc, când te trezești și vezi că orașul te așteaptă cu armele îndreptate împotriva ta cu toate fântănile arteziene oprite și zgomotul de roți electrice al liniștii îți străbate corpul uitat în patul uriaș. probabil așa ne-ar plăcea să ne vedem când murim plini de resemnare și dragoste, cu o urmă de suferință în colțul gurilor, gândindu-ne că ceva, poate ea, ne așteaptă dincolo. cu rănile toate pansate, cu oxigenul ca un gaz alb umflându-ne pentru totdeauna venele. dar când crezi că o să afli răspunsul, vine soarele ca un glonț și spulberă tot, iluzie, vis. iar tu rămai tot timpul ca ziarele de la kaufland în zonele care trebuie permanent drenate si curatate. și astepți senzația . da, azi e mai bine, da, azi totul pare mai frumos, tot ce n-a apucat să moară se transformă încet sub ochii tăi . precum câinii care nu încetează să latre, cumva, neutru, la mașini, la oameni, la case. nici nanny n-o să se mai întoarcă, așa e in vis, nimic care să vindece, să ofere confort, doar supunere și putere, cel mai aproape de pace și înțelegere între pernele pline de puf și albe.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate