respir aerul orașului sub un cer de culoarea scorțișoarei
în locul acesta din care cățelul pămîntului își urlă singurătatea la stele
mă simt ca piatra cubică peste care iapa statuii ecvestre
se ușurează într-o zgomotoasă indiferență

la orele amiezii privesc în geamurile autobuzelor
și mă văd pe mine multiplicat de zeci
de sute de ori
eu scheunînd de durere
eu care nu mă pot privi în oglindă nici cînd mă bărbieresc

deja e suficient să închid ochii și văd coli de hîrtie A4
pe care scrie certificat de deces
zburînd peste oraș ca un stol de porumbei
din care curg penele pregum fulgii de zăpadă

mă văd jucînd copcica cu tata și el cîștigînd de fiecare dată
pînă într-o zi cînd a refuzat să mai joace și a zis piua
la fel o văd pe mama cerîndu-mi compot de ananas
și ceai de fluturi
atunci deschid ochii pentru a mă lovi de realitatea proximă
întruchipată într-un chelner care-mi umple paharul
deja plin

dar eu suport de-acum orice întîmplare
eu sînt piatra cubică pe care cade în sunete de fanfară
baliga zemoasă a iepei de bronz din care apar viermi inelați
ca ale copacilor din care le poți afla vîrsta

și joc dansul acesta al vieții dar mai ales al morții
ca un urs cu belciugul în nas și ursarul e Dumnezeu
dar muzica nu e cîntată de îngeri ci de jan de la craiova
chestie care mă determină să mai dau pe gît două pahare de votcă
apoi să mă înscriu în partidul iluziilor moderate