Am cunoscut, cândva, un om
care nu avea în palmă
o Linie a Vieții
ci o arteră.
Și omul meu alunecase într-o vreme de priveghi,
Pe la apus , pe o bucată imensă de slănină,

cu cuțitul în mână,
crestându-se puțin dar suficient,
astfel încât să moară destul de mult.

Într-o zi m-a chemat autopsierul
vrând să-mi arate o arteră crestată…

N-am reușit să privesc
căci mă durea inima
de la plânsul de astă toamnă.
O auzisem pe mama amicului meu
la înmormântare strigând:
-Habar nu aveți, voi, mame, ce-am pierdut eu!
Vasile, mi-ai ars sufletul, Vasile!

De atunci, încerc să mănânc numai legume și fructe.
Nu cresc porci și postesc mult...
Port pantofi cu talpă de microporos...
Îmi curăț trotuarul în fiecare dimineață, de gheață,
cu sare...
Nu traversez străzile în fugă ci stau ca hipnotizat pe la stopuri.
De fiecare dată,
când o văd pe mama amicului meu,
eu o întreb:
V-ați mai revenit?

Și ea-mi răspunde:
-Cum să-mi revin?
N-o să-mi revin niciodată.

Trupul ei e un templu,
Trupul meu e un oraș...

Ea are în palmă o alee,
Eu am în palmă un bulevard...
Liniile vieții...