antipoem


Poate că am uitat să iubim așa cum iubea El, întrebând smerit:
Ce-ți doresc eu ție dulce Românie?
Am devenit tot mai pragmatici, mai comerciali
Ne luptăm să iubim românește doar la zile însemnate
Dar ignorăm faptul că iubirea este atotcuprinzătoare și mistuie
Fără a ține cont de culoarea pașaportului.
Inima e păstrătoarea focului și ne apără
De scrumire, derizoriu și inutil.
Doamne nu-i lăsa să smulgă rădăcinile satului
Aruncându-l la marginea metropolei
Și ne-ngăduie să aninăm de crengile somnoroase
Mărțișoare muiate-n tăcere.


Sunt oameni, sunt timpuri, sunt stări
Materiale sau emoționale
Când România este catalogată drept altfel
Neîncăpând între tăbliile procustiene ale patului morții
Lumea nu mai are loc de noi, de timpurile noastre
Și de doinele bocite-n frunză…
Pentru tot mai mulți venetici, suntem bârna din ochiul istoriei
Dar ei omit cu bună știință lacrimile strânse ghem printre suspine
Și se prefac docent, doftoricindu-ne cu somnifere
Și vorbe prefăcute
Etichete lipite cu sânge, pline de epitete și cuvinte rănite
Și cu multă ură calcă-n picioare mormintele uitaților.

Dar pentru că nu voiam sau nu aveam timp să ne scriem necazurile,
Ne-am zis simplu Hamangia, Cucuteni, Tărtăria
Și am cioplit lemnul, lăsând vârtejul istoriei să bată-n scocuri
În timp ce fetele noastre torceau lâna nopților în povești
Picurând liniștea potecilor în carnea vaselor de lut
Iar flăcăii împleteau vițe-suvițe lemnul pe stâlpii cerdacului.
Ne-am durat visele în șindrilele bisericuțelor adâncite-n uitare
Și pentru că Dumnezeu tot trecea să ne dea binețe
I-am ridicat Coloană Infinită
Să-i fie cărarea lină când îl pofteam la Masă
Iar EL venea și ne binecuvânta pruncii
Ce intrau în viață prin Măreața Poartă a Tainicului Sărut


Cine nu papă bătăturică nu pupă ochișor
Iar cine nu se dă celorlalți de jertfă nu se poate câștiga pe sine.
Sufletul nu piere când trupul cade istovit între timpuri
Căci durerea îi curăță rănile și toaca îi dă curaj bătând sunet și aripă
Ridicându-l deasupra hăurilor și-a pieirii
Iar noi, truditori prin Grădina Maicii Domnului
Om săpa fântâni prin amintiri, sleidu-le cu trupuri căzute
Întru credință curată spre neuitare.
Și dacă toate acestea ni le-ai dat spre încercare
Judecă-ne Doamne după pecetea sufletului și nu după aplecarea firii
Căci nu suntem altceva decât trestii rătăcitoare
Bătute de vânturile sorții.


Multă ne-ai fost și puțină ne-ai mai rămas maică…
Codrii ne-au plecat alungați de urgia nemiloasei lăcomii,
Pășunile ni s-au prăvălit măcinate de șuvoaiele nestatorniciei,
Turmele ți s-au risipit luând calea pribegiei
Și parcă nici casele nu-și mai găsesc locul surpându-se.
Bătrânii își plimbă amintirile ponosite
Bătând cărare între poarta cimitirului și cantina săracilor,
Pruncii își lăcrimează-n tăcere viețile abandonate,
Iar tinerii se întreabă ce mai pot face într-o țară potopită de nepăsare
Și pentru că nu mai văd orizontul, își cioplesc aripi de ceară
Săgetând moartea ce se întinde ca o molimă peste visele și speranțele îmbobocite
Țintuindu-le zâmbetele în uscăciunea prăfoasă a ridurilor.


Poveștile și lacrimile au picat la examenul vieții.
Zburătorilor noștri le-au fost excizate aripile,
Operați în aer liber, fără anestezic.
Îngeri cădeau, ploaie cernită, cerșind o fâșie de cer
Iertată fie-le nemurirea din orașe închisori.
Crivățul ne tăvălea pe-ntinderea stearpă a istoriei
Trăgând brazdă roșie prin osuare
Noi ne-am plătit fiecare răsuflare
Cu trupuri crude, cu minți luminate, cu credință nestrămutată
Dar moartea mestecă nesimțitoare
Împuținându-ne, spulberându-ne,
Suflete priveghind morminte îndepărtate


Degeaba mă laud cu iubirea înfiptă-n piept la vedere
Dacă zilele se târăsc seci fără să-mi vadă lacrima de bucurie,
Degeaba mă îmbrac în cuvinte frumos colorate
Dacă inima mi s-a uscat putregăindu-mă,
Degeaba mă tângui și-mi rup hainele
Dacă lepra nepăsării macină.
Și Doamne, cât mi-aș dori să pot spune fără teamă
“Dulce Românie asta îți doresc!”
Dar bordeiele s-au înălțat la ceruri
Ducând cu ele amintirea solzului și-a fruzei
Iar opincile ce-au băut drumurile de pulbere ale istorie
Se răsucesc în mormânt dojenind uitarea…