poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-08-06 | |
antipoem
Poate că am uitat să iubim așa cum iubea El, întrebând smerit: Ce-ți doresc eu ție dulce Românie? Am devenit tot mai pragmatici, mai comerciali Ne luptăm să iubim românește doar la zile însemnate Dar ignorăm faptul că iubirea este atotcuprinzătoare și mistuie Fără a ține cont de culoarea pașaportului. Inima e păstrătoarea focului și ne apără De scrumire, derizoriu și inutil. Doamne nu-i lăsa să smulgă rădăcinile satului Aruncându-l la marginea metropolei Și ne-ngăduie să aninăm de crengile somnoroase Mărțișoare muiate-n tăcere. Sunt oameni, sunt timpuri, sunt stări Materiale sau emoționale Când România este catalogată drept altfel Neîncăpând între tăbliile procustiene ale patului morții Lumea nu mai are loc de noi, de timpurile noastre Și de doinele bocite-n frunză… Pentru tot mai mulți venetici, suntem bârna din ochiul istoriei Dar ei omit cu bună știință lacrimile strânse ghem printre suspine Și se prefac docent, doftoricindu-ne cu somnifere Și vorbe prefăcute Etichete lipite cu sânge, pline de epitete și cuvinte rănite Și cu multă ură calcă-n picioare mormintele uitaților. Dar pentru că nu voiam sau nu aveam timp să ne scriem necazurile, Ne-am zis simplu Hamangia, Cucuteni, Tărtăria Și am cioplit lemnul, lăsând vârtejul istoriei să bată-n scocuri În timp ce fetele noastre torceau lâna nopților în povești Picurând liniștea potecilor în carnea vaselor de lut Iar flăcăii împleteau vițe-suvițe lemnul pe stâlpii cerdacului. Ne-am durat visele în șindrilele bisericuțelor adâncite-n uitare Și pentru că Dumnezeu tot trecea să ne dea binețe I-am ridicat Coloană Infinită Să-i fie cărarea lină când îl pofteam la Masă Iar EL venea și ne binecuvânta pruncii Ce intrau în viață prin Măreața Poartă a Tainicului Sărut Cine nu papă bătăturică nu pupă ochișor Iar cine nu se dă celorlalți de jertfă nu se poate câștiga pe sine. Sufletul nu piere când trupul cade istovit între timpuri Căci durerea îi curăță rănile și toaca îi dă curaj bătând sunet și aripă Ridicându-l deasupra hăurilor și-a pieirii Iar noi, truditori prin Grădina Maicii Domnului Om săpa fântâni prin amintiri, sleidu-le cu trupuri căzute Întru credință curată spre neuitare. Și dacă toate acestea ni le-ai dat spre încercare Judecă-ne Doamne după pecetea sufletului și nu după aplecarea firii Căci nu suntem altceva decât trestii rătăcitoare Bătute de vânturile sorții. Multă ne-ai fost și puțină ne-ai mai rămas maică… Codrii ne-au plecat alungați de urgia nemiloasei lăcomii, Pășunile ni s-au prăvălit măcinate de șuvoaiele nestatorniciei, Turmele ți s-au risipit luând calea pribegiei Și parcă nici casele nu-și mai găsesc locul surpându-se. Bătrânii își plimbă amintirile ponosite Bătând cărare între poarta cimitirului și cantina săracilor, Pruncii își lăcrimează-n tăcere viețile abandonate, Iar tinerii se întreabă ce mai pot face într-o țară potopită de nepăsare Și pentru că nu mai văd orizontul, își cioplesc aripi de ceară Săgetând moartea ce se întinde ca o molimă peste visele și speranțele îmbobocite Țintuindu-le zâmbetele în uscăciunea prăfoasă a ridurilor. Poveștile și lacrimile au picat la examenul vieții. Zburătorilor noștri le-au fost excizate aripile, Operați în aer liber, fără anestezic. Îngeri cădeau, ploaie cernită, cerșind o fâșie de cer Iertată fie-le nemurirea din orașe închisori. Crivățul ne tăvălea pe-ntinderea stearpă a istoriei Trăgând brazdă roșie prin osuare Noi ne-am plătit fiecare răsuflare Cu trupuri crude, cu minți luminate, cu credință nestrămutată Dar moartea mestecă nesimțitoare Împuținându-ne, spulberându-ne, Suflete priveghind morminte îndepărtate Degeaba mă laud cu iubirea înfiptă-n piept la vedere Dacă zilele se târăsc seci fără să-mi vadă lacrima de bucurie, Degeaba mă îmbrac în cuvinte frumos colorate Dacă inima mi s-a uscat putregăindu-mă, Degeaba mă tângui și-mi rup hainele Dacă lepra nepăsării macină. Și Doamne, cât mi-aș dori să pot spune fără teamă “Dulce Românie asta îți doresc!” Dar bordeiele s-au înălțat la ceruri Ducând cu ele amintirea solzului și-a fruzei Iar opincile ce-au băut drumurile de pulbere ale istorie Se răsucesc în mormânt dojenind uitarea… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate