În inima mea
de cărbune încins
eu ard mocnit speranța…

Strălucesc a căldură
într-un întuneric fără noimă,
nu vezi?

Solzii mei de negură
cad urme fine până la mine
în hârtia ce o scriu când nu mai sunt…

Cât mai pot fi fără să fiu… eu?
Când lacrimi de iarnă îmi curgi,
Când prea mulți ghețari îmi crești
să nu-i mai pot topi cu sensul meu,
mă transform în Antarctică nouă
gâlgâind cuvinte ce miros a teamă…

A vapor de apă te-aș îmbrățișa,
te-aș înălța spre sens
știind c-ai fost al meu…
te-aș naște, te-aș renaște
jucându-mă de-a dumnezeu,
dacă mi te-ai lăsa,
vaporul meu de apă!

Dă-mi repede păduri
că mă sufoc, mă sting...
Topește-mi munții cei de gheață,
dă-mi lanuri coapte,
dă-mi arșiță și vară
lângă ascensiuni torențiale,
dă-mi țări întregi

și lasă-mă să ard!