mă opintesc o dată și din
inima mea se scurge dragostea ca
uleiul din măslinele tescuite și în urmă
rămîne un fel de tescovină, un fel de borhot,
din care fac pîinea mea de zi cu zi.

folosesc tehnici tradiționale
pentru o despărțire sănătoasă,
care respectă mediul desconjurător
și te bagă în spital cu zîmbetul pe buze, tînăr și colorat.
de ce și cui datorez eu un fel de convergență,
un fel de armonie între episoadele vieții mele,
între greșelile mele de-acum cinci ani și greșelile de-acum.

în anii dinainte de tine eu devenisem extraordinar de concret,
mădularele mele cîntăreau de zeci de ori mai mult ca de obicei și
în orice ziceam exista un număr.
mîncam numai la concrete-food.
dădeam să iubesc dar asta mă umplea imediat de vînătăi,
pentru că acolo nu era loc deloc
iar eu treceam prin tunelul ăla abstract și îngust ca un cîine
cu nenumărate tinichele de coadă, printre aceste tinichele
aflîndu-se și un radio, un trabant.

mă gîndesc la noi doi în fiecare zi dar m-am învățat să nu mai suflu
o vorbă despre asta.
mă înnebunește că îmi scapă aproape totul despre noi,
felul în care propria noastră dragoste
ne-a îngropat ca lava un mic sat de pescari,
faptul că, luat repede, nu știu să spun de ce ne-am despărțit,
cum a fost posibil ca fiecare să recapete o existență independentă,
să redevină concret, un ins cu ceas, cu umbrelă,
cu o minte separată, plină de enormități.

opintește-te, dă totul afară,
așa a zis și doctorul:
convergență că vă ia mama naibii,
în urmă să rămînă
doar un fel de boască, de boștină
așa ca în cazanul cu țuică, după ce țuica s-a dus
și a mers drept la inima cuiva cu
datorii.