A fost demult ploaia aceea
pe străzile mărginașe ale Parisului...
la Sacre Coeur, îmi arătaseși dantelăria exterioară;
eu întrebam și unde-i inima?
în timp ce vântul dușmănos de octombrie
îți dezvelea fruntea înaltă.
"Sculptorii n-au inimă" mi-ai spus.
Păreai obosit de-atâta toamnă,
eu de-abia începusem să aflu ce-i vara.
"Anotimpurile nu se întâlnesc, Joretta!"
Dar eu am urât postulatele
și n-am înțeles de ce nu se cer demonstrate.
Viața nu se înghesuie în formule matematice,
nici nu se trăiește după principii euclidiene.
Râdeai de bazaconiile care-mi ieșeau de sub umbrelă,
râsul tău suna precum clopotele de seară,
iar sărutul avea gust de cireșe-amare.
Mă credeam femeie.
"Ce copil ești!", mi-ai spus,
punând între noi anotimpurile...