poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-04-28 | |
îmi imaginez o ploaie de stele splendidă și muzicală, de parcă cerul nopții s-ar porni în avalanșă
spre pămînt iar noi pe malul mării, încălzindu-ne la un foc mic și tremurat, ca o certitudine povestind zîmbind ce ne șoptește vinul, ce nu strigă inimile, fără să fim tulburați de faptul că stăm în mijlocul unui bombardament mut, sub cerul plîngînd într-o avansată stare de depresie, care gonește spre țărmul de cealaltă parte a mării, o sută de mii de ochi ce pică în pămînt într-un moment solemn de reculegere, nici un suspin, nici o tînguire, doar valuri la picioarele umbrelor noastre deshidratate. strălucim în căldura împrumutată de la celălalt, conștienți că întreg viitorul aparține melancoliei iar luciul nostru urcă asemena unui zmeu scăpat din mîna nesigură a unui copil, urcă împreună cu fumul focului înfrigurat, strigătul nostru de bun venit, de bun rămas, ca o rafală de gloanțe de argint ploaia de stele găurește strălucirea noastră în ascensiune și deodată cerul face o rotație completă și nu mai știe dacă e bărbat sau femeie, dacă e gay sau lesbi, transexual sau hermafrodit, e doar unic, de parcă atunci s-ar fi născut doar pentru noi, pentru a întîmpina cu urletul lui mut în care-i cad toți dinții, țipătul nostru, atît de uman, atît de senin. ne scufundăm în ploaia de lumini, suntem două siluete de cuțit pe care le leagă o rană, așa cum marea tot o rană între maluri ne pare, iar cerul ne iubește ca la negra Llorona, cea care și-a ucis copiii din dragoste. părul ni se scutură asemenea petalelor de trandafir, inima ne împunge ca spinii crescuți spre lăuntru, ceea ce vedem, ce ne spunem nu va mai fi niciodată la fel, limbile noastre se ating sub cerurile gurilor, cîntă și cîntă iar strigătul lor e făcut din sufocare, cuvinte care ne lasă fără aer, cuvinte care ne lasă în viață pentru că suntem ultimii martori ai frumuseții, mickey și mallory, cerul și marea și un vîrtej prin piepturile noastre stropind plaja pînă tot nisipul arată ca o grădină cu diamante oglindită în noapte. undeva în larg, licărirea pierdută a unui vapor alunecă spre depărtări misterioase, inimile noastre nu mai reușesc să acosteze una în alta, valurile la picioarele noastre nu ne mai udă în același timp, e o falie în acest continuum, doar ploaia de stele, o iederă mută cautînd ceva de care să se agațe în cer, își varsă amarul.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate