astăzi fac cu ochiul cerului, e felul meu de a practica facerea
cu ochiul pe distanțe lungi, la scară cosmică.
nu mi se răspunde decît atunci cînd se întunecă și ăsta e felul
cerului de a-mi face cu ochiul, pe distanțe și mai lungi
la scară dumnezeiască.

pînă la urmă suntem cu toți aici. și atei, și credincioși și homosexuali
și avorturi nereușite și poeți frustrați sau veleitari, și criminali
și îndrăgostiți părăsiți, și muncitorul cu bere la pet și cîrnat fript
la flacăra oxiacetilenică și cîrnatul care face grătar la eșapamentul
unui lambo. da, suntem aici, în această izolare în comun,
căutînd un adevăr în care să ne sprijinim și să ne ridicăm deasupra noastră
ca Serghei Bubka cînd a omologat recordul.

nu avem nici rai, nici iad, speranța noastră stă într-o demistificare,
ceva tare care să ne trezească, un preinfarct, o chimioterapie
din care să ieșim zîmbind. suntem aici în inutilul complex
plutim ca un cadavru în piscină, ca niște păpuși care plîng
deși nu văd cîte lucruri sunt pentru care merită să plîngi.
sunt aici și fac cu ochiul cerului iar
cînd vine noaptea știu că universul e de acord cu mine.

pînă într-o zi cînd o să adorm cu ochii deschiși fără să-i mai pot închide
pentru că scîrțîie înfiorător ca o poartă din metal masiv neunsă
pe care abia abia o poți clinti.
și cînd o să reușesc voi numi asta felul meu de a face cu ochiul
pe distanțe lungi, la scară cosmică. voi privi atunci
numai și numai în mine și voi vedea inima cum se gripează
ca un motor și se oprește. voi ști atunci că ăsta e felul vieții
de a-ți face cu ochiul, infinit și definitiv, pe orice scară.