Ca un labrador vișiniu
se scutură timpul, lumina
năpârlește și mă cheamă din mine și mă cheamă din ea
orbitor, pe pipăite, pe șchiopătate,
sunt murmurul surdului, gestul mutului mirat,
și buzunare pline cu păsări mici răstoarnă aerul,
aerul acesta iute și rumen și copilăros,
această sârmă de solzi țipători,
sub mine se întâmpla spinări de acvile cuminți,
nu mai respir decât când uit,
nu mai uit decât când te amintesc.

Și pentru prima dată cerul e mai adânc decât înalt,
un țol cu flori de câmp și praf arcuit,
și pentru prima dată oameni-lăți-lungilă
bat covoarele între blocuri de parcă bat din aripi,
și tata cântă din os cel mai vesel și mai devreme cântec,
ah! cum aș plânge din senin albastru
și ah! cum aș râde portocaliul ăsta bubuind, bubuind, bubuind.

Zboară, scrânciob, și cântă și taie zarea
peste care trec bărci argintii,
și taie și cântă zarea peste care nu trece nimeni,
căci după atâta vreme și după atâta inimă,
golul tău strigă ca apucatul:
Maniri, Maniri, apucato,
Maniri, Maniri, mirato,
s-a răsturnat aerul cu tot înțelesul lui,
s-au apucat covoarele de cules oameni.