am crezut că nu există goluri
sau oameni care dau cu piciorul în inimi
așa de mult am crezut
încât am devenit femeie
și-am început să iubesc până am uitat de mine
atât de tare m-am depărtat
că nici ploaia nu mă mai ajunge

se face că toate minunile lumii
cresc pe frunțile morților
o ciudățenie seacă pare să rămână totuși în urmă
și-atunci de ce să te scuturi de prezent
să te plângi de tristeți cordiale
ori să dai vina pe pantofii noi
și pe trecerea timpului?

am crezut că nu pot ancora timpul
dar iată că-mi curge prin mâini acel azi de care nu-ți amintești
pentru că nu mă grăbesc să te iubesc
și pentru că fiecare moment contează mai mult ca ziua de ieri
iubindu-te mai mult mâine
în ritmul ierbii care nu se usucă niciodată