Suită pe vârful de cer aburit,
tolănită-n nimicul obez È™i-ntr-un „când“,
mă presar pe-undeva cu-nțelesul succit,
topită-n crutoane de timp, simt că simt:
Din demon îmi crește ghiocelul de gând,
erupând
crud, sălbatic și-mi țipă
că sunt,
deși rece și clasic,
totuși fericit.

„Suflă-ți tot conturul de azi pe fereastră,
È™i-l umple cu apa de-aci, de sub pod.“
Sunt albastră,
prin frunte-mi vâslește o barză,
frumoasă,
și-mi umple cu fulgi,
arși, adânci
crăpăturile-mi dulci;
fluturi lungi
și cremoși
'n loc de riduri
sau pungi,
fripți pe roz sau zemoși,
'n ochi îmi gem'-un apus.

Să par eternă-mi vreau,
chiar moartă, o pădure;
prinsă-n palid, pictată-n profil,
și stâlpii-gene să-mi smulgă din stil,
să-mi cadă din vid;
Azi simt,
dar parcă nu mă simt deloc ...
dar parcă nu mă simt deloc ...
copil.