pe când te iubeam,
vântul mușca din noi
și noi mușcam din vânt,
îl lătram,
îl alergam, dădeam pinteni cailor,
doi năzdrăvani,
mâncau flăcări, scuipau flăcări,
aveau aripi de flăcări,
și aure,
și o mie de draci,
noi avem muult mai mulți,
îi țineam sub șa, în pungile de tutun,
sub legătura plină de carne uscată de miel,
dată cu sare,
ne închinam la ei
ca la scorburile unde ascundeam săgețile
cu care trăgeam spre stele
când levitează,
când devin somnambule,
când se scutură de coșmaruri,
nervii ni se conectau electric cu noaptea,
cu limbile șerpilor când năpârlesc,
cu arinii,
dii, turbăciune, dii,
cât mai repede,
ca otrava, ca farmecele,
ca sângele când erupe sub mușchi,
în peștii care și-au făcut cuib sub pământ,
înoată pe-acolo până devin rădăcini,
sub soarele oblic,
sub nisipul care trasează o linie tot mai ovală, spre orizont,
e-hei, șamanițo cu degete lungi,
cu filtrul țigării încărcat de gloss,
cu gene care-ți acoperă sânii, când se revoltă,
când vor să mărșăluiască sub mângâieri,
hai să ne facem gropi în cer,
să ascundem umbrele acolo
de câte ori vine înghețul,
ca-n primăvară
să devină izvoare,
pe când te iubeam,
vântul mușca din noi
și noi mușcam din vânt,
cât mai aproape de munții altai,
spre iurte,
mânam acolo
turmele hrănite cu jir,
însemnate cu fierul,
statuetele din onix,
afumate și ele,
date și ele cu sare,
să nu putrezească,
toți copiii care urma să-i naști
până să lătrăm moartea
și moartea să fugă
și să o înghită
pământul