În căutarea de Zei,
Mereu în iluzia de lumină,
Mereu îmbâcsiți în clișeu!
Mereul mereului ce suge din eu,
Din eu-l ce suge, mereu, endorfină!

Deodată, din vin de Rioja, se aprinde,
Un cosmos, ce-n jurul coroanei de foc,
Uriașele valuri de timp, le cuprinde,
Sub blândele-i tâmple,
Desprinse de tot!

Și pasul cucoanei cu pâine...
Alene se-agață de-un biet dobitoc,
Ce are răsfățul prostiei dintâie,
Și seara un cer, ce-i șoptește a soc!

Din popas, în popas, alene-mi e mersul,
Și între popasuri mai vorbesc cu vre-un vraci,
Și vraciu-mi arată continuu o boltă,
Și bolta tresare, crezându-se... boltă!

Și sufletul, suflet se crede și marea,
Ce soarbe lichior de povești cu delfini,
Când mângâie raza cu valul și seara,
Arată-se goală-ntr-un mov clandestin...

Aruncă sub lună cel luciu de ape,
O șoaptă vântind a noroc pe sub plopi,
Șuvița ce-ascunde albastrul din nopate,
Îți mângâie-albastrul ce-ți luce din ochi!

Cascade de vremuri apasă-n retină,
O urmă blajină de fost Prometeu,
O suliță-n inima sa augustină,
Cu teama de viață și somnul de eu!

Obsed între firea ce, firesc, mi se dulce,
Cu gândul ce liber absurdă rebel,
Alerg mult mai vis, chiar în vis, decât timpul,
Și-absurd cât firescul m-absurdă și el!

Iubesc totul și ce floarea-nflorește,
Color ce iubesc și etern ce etern,
Etern tot ce zic și apoi se rotește,
Absurdul, să vadă eternul din el!

Să văd și eu, eternul din eu,
Să vadă și pruncul, eternul din prunc,
Să vadă și viața, eternul din viață,
Eternul să vadă, momentul de zeu.

Și tu, privește în oameni și-n valuri,
Și simte ce vrei, simțindu-te zeu,
Codeiul îi zice poetului vraja
Și vraja îi zice poetului eu...

Atât!