Paiang,
ce plictiseală-mi torn în oasele ce îmi țes pânza
privesc oglinda, slutul chip de lut în ea apare
- asta-i brânza! -
și în odaie tu te cerni din depărtare

Și ninge, Doamne, ninge pân' la piept
de alb mi-e-acoperită subpleoapa
dar n-aș putea a spune că nu-i drept
din ochi când îmi brăzdez obrajii mei cu apa

Și ploi potop mai plouă, Doamne, subpleoapa
așezământ de râcă,-mi sapă unii groapa
ca proștii, ei în ea căzând
lutesc un om, ca Dumnezeu, arzând
te nasc -o,Eu!- să stai la mine-n gând
și când de struguri ni s-a termina siropul
la altă sticlă-n criptă-om pune dopul

Lutesc femei din coaste-a mele toate
incendii de durere-n mine gem
căci e un chin, chiar dacă am lactate,
să am asemenea harem

Și din plictis smulg lujeri din sprânceană
și cepuiesc o altă damingeană