Am îngânat cândva singurătatea...

Am îngânat cândva singurătatea,
Și un ecou prelung la mine s-a intors,
Fără să vreau prietenia ei.
Tăcută fire, ascunsă, zgârcită și geloasă...
Căpușe lacomă s-a înfipt în pielea mea,
Ca lecții de viață neîntârziat să-mi dea,
neîntârziat să-mi dea.

Și-am alungat din când în când singurătatea,
Ca pe o vechitură uitată într-un colț,
Dar sufocată în spațiu ei de timp neîmplinit,
Jaru-i avid de victime mocnea...
Și de răsfățul călduț ades îmi amintea,
Spre a mă intoarce în leagănu-i comod,
Ce se făcea dorit și îmi plăcea.

Am îngânat cândva singurătatea
Și m-am îndrăgostit de ea lulea,
Ca de un basm din lirica vieții,
Ce mă-îndemna esența pură ai căuta,
În sfințite cruci și ape botezate,
De-ai croșeta mesajele divine,
de-a croșeta neîncetat, de-a croșeta.

Am îngânat cândva singurătatea
Și m-am cununat plângând cu ea,
Căci mă ademenise cu atâta măiestrie,
Ca vrăjitoarea din pădurea fermecată,
Ce sfânta bucurie a tinereți mi-o ascunse,
Strigându-mi: libertatea singurățății
are sloganul înălțării,
Înălță-te prin ea, învață a te înălța.
#
Am trăit cândva și-n doi singurătatea...
Și doamne, aspră și lacomă hiena ei era,
Câtă sfidare, doamne, degaja...
Căci era umbră pe pereții reci, boală și tristețe,
Mai rea ca orice rău, ce în viață omul poate avea,
Doamne, nu-mi aminti de ea !
Căci bucuria vieții îmi poate sugruma,
Pe oricine, singurătatea poate sugruma.
26-11-2014