copacii albi pădure mută
sub zăpadă
sufletul celor duși mă apasă
cu amintiri și regrete
sub ramurile lor.
nu știu unde-s
sunt ca fata cea autistă
știe cineva unde s-a dus?
unde se duc după ce mor

cu toată zăpada
alerg nălucire printre trunchiuri
caut ecouri stinse de mult
pentru urechile mele închise
doar ochii percep ceva
ca un soare ce amintește de viață

dar trec printre ramuri ca și ei
ca o părere (năluca?)
și aș vrea
să mă lipesc de scoarță
să mă lipesc de ce a fost
să nu mai fie ziua și noaptea
începutul și sfârșitul
să nu aibă nevoie una de cealaltă
și încremenită în văzduh
ca o crăiasă
să fiu prinsă-ntr-un
glob de cristal
avându-i alături pe toți cei care
unde se duc?