... și cerul înspre noi curgea înfășurat petale-petale vii
un cer chema alt cer în lutul nostru care, însuflețit,
pe creștete rodea podgorii nesfârșite, livezi de sentimente...

în mătci niciodată pribege ochii noștri izvorau timpul
și rostul din ei picta zenitul în curcubee. niciodată-n asfințit.

eu nu știam să mă regăsesc singură, exilată dincolo de tine
nu știam să răspund decât la „noi” și pe bună dreptate:
arca ne fusese încredințată în egală măsură amândurora

povestea noastră era simplă, atât de simplă că
nu putea fi decât adevărată, mult prea adevărată
era doar încrustată în fața adâncă a palmelor noastre albe
mereu deschise-n rugăciune. niciodată hulitoare

pașii noștri, tainice prescuri în coroane infinite
invadau țărâna din noi, de sub noi, de pe lângă noi
ca-ntr-un ritual ne izbăveau de trecere
mersul nostru, dans legănat aducător de ofrande,
el era de fapt numele nostru pe care-l respiram profund

.................................................................................

.... azi răstigniți fanatic zadarnic ne mai lamentăm
am pierdut sensul crucii și-al sângelui și-al cerului
purtând în loc de inimi securi de foc și vajnice pogromuri
pe pergamente triste, în gări pustii sau inutile morgi

... azi ești doar un străin în fața mea, oricine tu ai putea fi,
la fel sunt și eu pentru tine...

zgura... zgura ne-mprăștie măruntaiele sufletelor
și ne-mbracă în amnezii iremediabile:
„Să sune clopotele!”