sunt zile care nu se deschid
spre viitor.
sunt zile în care diminețile împing zăvoarele ferestrelor
numai spre miazănoapte, numai spre trecut.
sînt zile în care te oglindești în curbele făcute de creionul ei de ochi
și vezi o cărare nesfîrșită pe care n-ai s-o acoperi niciodată pînă la capăt
cu firimituri rupte din tine.

sunt zile în care te simți bărbat puternic.
umpli rucsacul cu pietre și-l deșerți
sus pe munte. acolo sus vezi între pietre una mai neagră, lucioasă,
în formă de inimă. miroase a carne, miroase a tine,
miroase a lipsă și întreg corpul te doare. după efort corpul doare,
are mireasma lui, are menstruație
sîngele tău murdar de atîta lipsă.

sunt zile în care celulele tale refuză să înainteze
în vîrstă. oasele la fel și carnea nu mai vrea
să îmbătrînească.
iar întreaga ființă nu mai acceptă să urce scările
ci doar să coboare, să alunece la vale,
înapoi și numai înapoi. și nu ajungi niciodată într-un loc în care să rămîi
și te întorci în prezent. mai bătrîn, mai obosit,
ca un mîntuitor care n-a murit
pentru poporul lui. a îmbătrînit fără să-și dea prea mult silința și patimile
și cruzimile alea se citesc foarte clar pe fața lui
deși a fugit.

privești chipul acestui isus bătrîn și neputincios și știi c-ai să-l alungi
din patul tău ani de zile. pînă la capăt,
cînd moartea vă aduce din nou
împreună.