uimitor lucru că te poți bizui pe senzații străine
cum se întîmplă în momentul în care treci un soare micuț
din gură în gură și pui un nume simplu acestei chestii

și mai ciudat e că poți pune același nume
momentului cînd stai cu o inimă vie în palme ca un anatomist
după disecție iar ea sare și țopăie de parc-ar fi un copil nerăbdător
să vadă ultimul succes de casă american și
în absența porumbeilor

îți amintești rezerva 62, neurologie. o cameră mică, undeva la mansardă
acoperișurile clădirilor din jur estompate de ceață și mirosul vîscos al lucrurilor
apropiate morții, de clor și parizer, tincturi și puroi.
acolo, pe acoperiș sunt mulți porumbei. albi sau grizați, gînguresc a început
de primăvară. destul de nepăsători. sunt, cu siguranță, obișnuiți cu durerea.
par a fi acolo de cînd lumea, cîteva zeci numai în fața geamului meu.

în absența porumbeilor îți amintești de vara aceea
în care ai spart un bibelou de porțelan
căutai sufletul statuetei
apoi ai lipit cioburile unul cîte unul și te-ai întrebat
dacă fantoma s-a reîntors în trup
în vara aceea ai căzut din cireș iar în cădere ai avut cel mai lung vis
ai fost acolo în închipuirea aceea totul avea sens
trecutul părea extrem de important doar că nu puteai nota nimic
pentru mai tîrziu

mai tîrziu porumbeii se uitau nevinovați
prin geamul saloanelor, căutînd atenție. pacienții îi hrăneau, puneau firimituri
pe marginea pervazului. ei se așezau cu gheruțele lor uscate și priveau
cu ochi calzi, expresivi. ușor deferenți, interesați
de festinul ce li se oferă, în ochiilor cerniți se zărea o licărire.
poate e compasiune, poate e doar o umbră travestită de satisfacție.

pe bolnavi îi interesează mai puțin ce-i cu porumbeii, cu atît mai puțin
ce-i cu acea lumină stranie din ochii lor. în fiecare zi alte firimituri
în fereastră, într-o juxtapunere a unor procese complet diferite.
oamenii și porumbeii,
așa îi vezi, hrănindu-se unii pe ceilalți

iar tu încerci să clasifici sentimentele tale conectate la întîmplare
cum între doi îndrăgostiți cea mai scurtă distanță e durerea
ca atunci cînd te-ai trezit cu dorința de a decola
din trupul acesta întins pe patul ca un aeroport
pentru tristeți

și-ți amintești de calul acela cu piciorul rupt pe o miriște luptînd
cu ultimele puteri să nu ajungă hrană haitei de cîini
în absența porumbeilor nu știi
unde se va refugia sufletul lui bîntuit de-o singură dorință
cu același nume

porumbeii ciugulesc firimiturile în același timp acceptă boala, durerea
ca și cum ar înghiți în ochii lor, în lumina acea ciudată
ce pare o strălucire a întunericului, a vidului, toată suferința
celor bolnavi. iar pacienții cumpără cu fiecare firimitură o cît de mică speranță
de însănătoșire, un permis de eliberare.

în absența porumbeilor îți închipui că va veni o zi
cînd la fereastra ta, nu neapărat la spital, undeva, oriunde te vei simți
gata de plecare, cu bagajele pregătite, cu rămas bunul achitat
va ninge cu fulgi mari, strălucitori
ca o lumină cernită prin sită și atunci te vei imagina într-un pub
cu degetele pe sticla aburită a unei halbe de bere
gîndindu-te la ce-o să se întîmple cu porumbeii

cînd toți bolnavii vor ieși în fugă din spitale și se vor pierde
în cețuri lăptoase iar cerul va avea culoarea tuberculozei
berea ca tinctura de iod
cu mîinile legate cu sfori care se pierd undeva departe și
în loc de durere o să te-ntrebi doar dacă vei mai avea puterea
s-o iei de la capăt