aveam o casă cu veranda deschisă
răsăritul mușca direct din ferestre
”uite franjurii soarelui se-agață de guler”
auzeai strigând câte-o voce mirată
în verandă undeva mai retras
două rândunici își făcuseră cuib
veneau an de an statornice sieși

doamne cât se iubeau
în căușul din paie și lut
când porneau cu puii să cânte
creșteau inimi în stâlpii de beton
sârmele exersau baletul metalic
și-n ciocurile mici mărginite de caș
simțeai cum crește tonul orchestra
până-ntr-o zi
când ai mei au zidit veranda
iar în chirpici înveliți cu ciment
au îngropat orchestra

am adunat atunci
cu palmele cuibul
l-am așezat la temelia casei-mormânt
alături de sufletul meu rândunică

primăvara perechea s-a-ntors
a zburat de pe stâlpi spre verandă
izbindu-se de zidul înalt
căzând
înălțându-se iar în vârtejuri egale
zi de zi săptămâni ani la rând