... și așa cum stăm
așezați unul în fața celuilalt
cu privirile smede
îndreptate spre altceva,
cu degete subțiri și prelungi
cântărind luciul verde al mesei
înțelegem, parcă, mai bine ca niciodată
că masa tăcerii își cere ea însăși
tributul propriei amuțeli

... și așa cum stăm
alunecând șovăielnic
unul pe lângă celălalt
niciodată sincronizați
totdeauna atât de eu
totdeauna atât de tu
tresărim asaltați
fiecare de el însuși

... și așa cum stăm
răstigniți
pe marginea unui timp abrupt
nu îndrăznim să ne mai uitam în sus
dar nici să privim în jos
și înțelegem
fără prea multă înțelepciune
noțiunea de drepte paralele
mai bine decât am făcut-o
în trecuta adolescență
la ora de geometrie
a profesorului-diriginte
cu lornion și curea albastră din piele

... și așa cum stăm
eu cu capul ușor plecat
peste triunghiul de la gâtul tau
tu – subtil adunat undeva
mai înspre exteriorul din mine
surâdem discret
și mângâiem din nou
lemnul de brad al mesei lucioase
ce ne-mparte cu generozitate
pahare cu sucuri de rodii
și cuburi de gheață
sau, poate, numai tic-tac-ul
ciobit-perimat
al unui sentiment
de la ora 5 după-amiaza
într-o plăcută grădină de vară