O dimineață cât o luntre pe apă
c-un mănunchi de lumină în ea
e tot ce ochii văd de pe mal,
înlăuntru fructul copt al soarelui
rotund, strălucitor urcă scara amiezei.

Lumea se miră
cum cresc oasele-n aripi ca ramurile,
pielea se învelește în mii de culori
până la nedeslușire.

Corpul capătă acele forme
atât de bine gândite
cu spirale de libertate la gât.

Apa limpede în fântâni
o să bată în lemn sub ghizd
în miez de noapte.

O femeie ar putea veni după apă
în diminețile încărunțite de raze,

poetul o va opri la poartă
cu vorbe rostite cu noduri
ce s-ar putea dezlega-n poeme.