Un fir de vânt abia simțit
Pătrunse-n camera toridă;
Pe creanga verde o omidă
Privea eternul asfințit.

Culori născute din nimic
Cădeau pe geamul incolor;
Pe boltă sus un singur nor
Plutea spre un tărâm antic.

Stăteam culcată-n așternut
Gustând căldura-ngrozitoare;
In jur nici urmă de mișcare –
Și gându-mi rămăsese mut.

Omida parcă-ncremenise
De bolta-n flăcări fascinată;
Urmând plutirea lui ciudată,
Norul din loc nu se clintise.

Vântul atât de mult dorit
De foc fugise speriat;
Agonizând in al meu pat
Priveam pe geamul aurit...

Un singur punct de s-ar mișca
O-ntreagă lume ar renaște!...
Un nou Cristos,niște noi Paște
Ființa-mi ar redeștepta!...

Din mine-ncet o rugăciune
Începu a se depăna...
Gându-mi fuiorul legăna,
Þesând mii fire de tăciune.

Sunetul mut spre cer porni
Deșirând neagra țesătură;
Bolta de foc deveni sură
Si apa-n ploaie izbucni.

Vîntul pătrunse in odaie –
Din pat încet mă ridică,
Ființa-mi se cutremură
Sub stropii răcoroși de ploaie.

De voluptate posedată
Urcam cu el în infinit;
Cerul superb ca de granit
Părea o mare-nvolburată.

În valuri trupu-mi se scălda
Adăpostit de-a lui aripe;
Captivă-n plasa-acelei clipe
Ființa-mi lin se scufundă.

Savoarea dulcii-mbrățișări,
Muiată-n apa-ntunecată
Îmi îmbăta simțirea toată
În mii și mii de sărutări.

Tot mai adânc în ocean,
Într-o eternă legănare,
Urmând a Timpului cărare
Văzui Castelul de Mărgean.

Scăldat în raze de lumină,
Cu stele albe încrustat,
Părea un nufăr fermecat
Născut din grația divină.

Prima petală se deschise
Primindu-ne-năuntrul ei;
Pe o alee de scântei
Înaintam purtați de vise.

Din umbră ochi ne urmăreau –
Priviri mărite de uimire –
Strălucitoare mii safire
Ce-n soare raza-și trimiteau.

El continuă să se afunde
Cu fiece petală nouă;
Udați de stropi mărunți de rouă,
Pluteam pe valul unei unde.

Închisei ochii fascinată –
Ființa lui mă tulbura,
La pieptu-i trupu-mi tremura
Precum o frunză-nfrigurată.

Sângele-mi lavă deveni,
Arzând cu flăcări de nestins;
Puterea lui de neînvins
Mai tare mă înlănțui.

Brațele mele îl strângeau,
În el avide să pătrundă,
Pe când c-o furie crescândă
Buzele mele-l devorau.

În frenezia-acelei clipe
Puteam sa strig cu-adevărat:
„Îl am, e-al meu, l-am posedat,
M-am legănat pe-a lui aripe!”

O melodie-abia șoptită
Veni plutind din depărtare;
Deschisei ochii – sus in zare
Domnea Cetatea Aurită.

Extazu-ncet se spulberă,
De straniul cântec risipit;
Sufletu-mi ascultând vrăjit
De-acele voci se-nnamoră.

Mă ridicai - stăteam pe-un nor;
Alături nimeni nu era,
Dară pe umeri imi creștea
Câte-o aripă ca să zbor.

Vocile parcă mă chemau
Să cânt cu ele-ntru slăvire,
Să mă ofer imnului mire,
Ființa-mi Lui sa o predau.

Pornii – aripile-mi de nea
Către Cetate mă purtau;
Vocile mai tare cântau,
Vestind parcă venirea mea.

Urcam; in zboru-mi de Icar
Nu mai vedeam nimic in jur;
Cetatea pe un cer de-azur
Părea unicul sfânt hotar.

Dar să-l ating nu-mi fu permis...
Trupu-mi in aer se opri –
Focul aripile-mi topi,
Rostogolindu-mă-n abis.

Închisei ochii obosită –
Timpul dormea demult in mine,
Pleoapele lui de vise pline
Gustau odihna mult râvnită.

Tăcerea unică domnea –
Ființa-mi tronul ii cedase,
Sufletu-mi ei se-ncredințase,
Gându-mi favoarea-i implora.

O stranie melancolie
Mă-mpresura pe nesimțite;
Să lupt? Puterile-amorțite
Nu mai vroiau să se supuie.

Deschisei ochii – pe fereastră
Soarele razele-si cernea;
Afară-un fluturaș de nea
Zbura ușor spre bolta-albastră...