La hotarul întunericului
Perdelele de umbre ațipesc,
Copacii o iau la fugă, se calcă-n picioare
Să ajungă la albia luminii, nu a zilei,
Ci a lunii ce răsare.

La hotarul uitării
Păsările nu-și mai amintesc că pot fi călătoare.
Puii rămași in cuiburi necrescuți abdică,
Lăcustele legate la ochi se-mpiedică și țipă,
Se-aud liliecii galopînd pe trotuare.

Pe cerul înstelat
Multe răni,
Unele sîngerînde,
Au rămas deschise
Între care.

La hotarul luminii
Parcă totul începe să prindă culoare.
Să fie din nou zi?
Nu, licuricii au ieșit cu torțele la defilare.
E prilej de sărbătoare.

Cum de-am uitat că la Poli
Noaptea e cu mult mai mare,
Întinsă între paralele și multe alte hotare.
Cert este că m-am întors mai tînără cu o vară,
Înainte ca solstițiul să se-ascundă după noapte iară.