În acest sfinx mă regăsesc
împietrit pe un munte,
muntele împietrindu-l.

Zăpada, o limbă a iernii pe sfârșite
vorbitoare ca un sfânt în alb,
ne învață cum să urcăm.

Prinși mână în mână
ca nodul între funiile vremii,
în anotimpurile nesigure care vin
nu vom rămâne singuri.

Nimic nu se mai pierde
din tot ce-am trăit din plin,
tâmplele albe ne vor lumina
asfințitul,
aurora nordului treptat se-ntunecă.