Un cântec mă duce cu gândul la noi.
Dansez astăzi iar cu uimirea.
Ce ritm cunoscut!
Ce pași am făcut!
Ce puternică e amintirea!

Despre cum a început,
Despre cum am pierdut,
Despre cum mi-am sfârșit fericirea,
Nici nu vreau să mai spun
Nici nu vreau să mai scriu
Cum visam uneori nemurirea.

Amețit deseori,
Dimineața, în zori,
De mireasma mai noilor vise
Mă mai clatin, mai cad,
Mă ridic, mă trezesc
Pe la porți ce se vor iar deschise

Și mai cade din ochii căprui, rătăciți,
O lacrimă atât de curată!
Cât de mult a rănit,
Cât de mult a durut,
N-ai să știi niciodată!

Peste ani, șuierând,
Îmi vor trece prin gând
Ale vieții dulceți muzicale
Ce cândva mi-au părut,
Ce cândva au trecut
Parcă mult prea rapid și amare,

Ochii mei regăsind
Drumuri vechi și pășind
Cu atâtea rețineri de fire
Nu vor spune nimic,
Nu vor curge din nou
Pentru falnica ta abolire.

Trupul îmbătrânit,
Glasul meu ostenit
De aceeași poveste brodată -
Cum că noi am trăit,
Cum că noi am simțit,
Cum că nu a mai fost niciodată,


Se vor stinge zâmbind,
Ascultând ticăind
Pe șfârșite bătaia ciudată.
Cât de mult a rănit,
Cât de mult a durut,
N-ai să știi niciodată!