cum îți spuneam niarne*
când scrii n-ai nevoie de martori
nu te gândești dacă va citi cineva
doar te apleci asupra literelor încununându-le creștetul
cu apăsarea-ți epitelială din care-ți curge mahmuria
uiți ca și când aghiasma ți-ar dilata neuronii
iar mahmuria dimensiunea în zeci de kilometri
locuiți de-un nesfârșit țel
inhalezi foșnetul literelor
materializâdu-l bunăstarea tăcerii
lăfăindu-te-n sigurătate ca nababul printre comori
te legi cu chingile speranței de hârtie
ca de un drum necunoscut
mergi pe el până la capăt să-i afli destinația
o-mparți apoi cu cel ce vine după
dezlegându-te la ochi să-i vezi și lui buimăceala

mențin echilibrul ebrietății niarne
și tot scot din buzunare litere
pentru a-mi camufla vreo dragoste
vreun vis spulberat de ultima rafală
sau pentru a uita de paharul cu lapte băut în plus
când m-am născut
al cărui colesterol m-a transformat
în obeza acestei realități subțiri
mă trezesc din nesomn când se face ziuă
beau cafeaua termin țigara
dincolo de fereastră boschetarul încă mai doarme
pe banca din fața blocului visându-și șnapsul ce-l întremează
observându-l instantaneu îmi zic
azi o iau de la capăt
scriu

niarne=apelativ adresat sinelui

8 iulie 2014