Nu-i așa?

Nu-i așa,
că de mi-aș pune sufletul în palma ta
ca să-i citești holograma,
așa cum ai pune o monedă în palma unui sărac
ai înnebuni de fericire
și darurile cerului ai binecuvânta?
în coșul vieții noastre,
bucurii fără număr ai aduna,
inima mi-ai săruta, în fiecare zi,
ca pe o icoană, m-ai săruta...
dar cândva, din capricii imature ale firii, ai plecat,
ca o frunză în calea furtunii m-ai lăsat,
vrerea plecării ți-am anticipat
și înapoi nu te-am mai strigat.

Dacă ți-aș spune cât de mult te-am iubit
și ce vise surpriză pentru tine am făurit,
nu-i așa, că plângând acum,
nu ai mai privi în oglinda trecutului niciodat*
de frica mustrările de conștiință
ce te-ar durea ca un preinfarct ?

Nu-i așa, că frumusețea amintirilor,
iubirea trecutului, în iubire scăldat...
ce în urmă cândva, copilăros l-ai lăsat,
il rechemi in visul neterminat,
să nu-ți fie blestem sau păcat ?
iar golul ochilor mei plin de durere
nu-l poți privi, de frică, că te-ar răni,
privați de ațâtea bucurii...
ce s-au pierdut în neant.

Dacă ai putea întoarce trecutul
ca roata unei fântâni,
nu-i așa, că vei fi același, ca întotdeauna?
bărbatul niciodată sătul de plin...
dar mă împac cu gândul
că destinul firii nu de noi e prescris...
iar viața are un scop precis
și întotdeauna calea își va urma,
nu-i vina mea sau a ta,
este o lecție de viață,
din care amândoi vom învăța,
iar trecerea noastră prin lume
versurile o vor amprenta.
03-07-2014