Pe o pajiște-nflorită,
Paște zvelta căprioară.
Roată pădurea-ndrăgită,
Îi e ca o surioară.

Și-i zburdă iedul printre flori,
Sub al petalelor culori,
Printre ierburi sau bând lapte,
Se înțeleg printre șoapte.

Susură izvoru-n vale,
Apare poteca-n cale,
Frunze șușotesc pe ramuri,
Crenguțe... ca niște flamuri.

Căprioara iedu-și linge,
Dragostea-n flăcări se-ncinge,
Căci iubirea unei mame,
Þine loc chiar și de foame.

Străluciri diamantine,
De raze de soare fine,
Printre ramuri se strecoară,
Dogorind în plină vară.

Ciulește urechile fin,
Apare-un zgomot din senin,
Iar sub nas vântu-i aduce,
Un miros ca s-o încurce.

Un lup din pădure vine...
O să îl încurce bine!
Iedul ca să și-l ascundă,
Printre ierburi se afundă.

Stă pitit iedul și tace,
Privindu-și mama ce face,
Cum aleargă prin poiană,
În zig-zag... dar de pomană..!

Lupul este mult mai iute,
Nu are cin’ s-o ajute,
Cu colții de gât o prinde,
Pe pământ în lung o-ntinde.

Cu ochii blânzi și umeziți,
Având genunchii-n cremeniți,
Din priviri iedul găsește,
Unde se adăpostește.

Privirea se-ncețoșează,
Mintea-i este încă trează.
Iedul mic, a ei dulceață,
E salvat... rămâne-n viață!

Iedul își privește mama,
Nu-nțelege nici isprava,
Dar stă pitit și tremurând,
Vede lupul înfulecând.

Degeaba mama-și așteaptă...
Nu vine... viața-i nedreaptă!
Singur trece pe înserat,
La locul vechi de adăpat.

Amintirile-l copleșesc...
Crengile când se lovesc
Lung spre pădure privește...
Poate mama și-o zărește!

Dar nu-i vine draga mamă...
Nimeni nu-l bagă în seamă.
Paște în poiană afară,
Dar iaba-i ... atât de-amară!

ChiuruÈ™, 01 iunie 2014