nevăzută arătare neagră
trăiește în trupul meu
își face nevoile
mulțumită
într-un suflet comod
zi după zi mai intens
mai periculos își exersează un fel de
limbaj numai al ei
fără a putea fi imitat
aerul
o greutate pe care sisif de-aș fi
abia o mai suport
lumina nu-mi e nici ea mai ușoară

de când mă știu îmi plouă
pe ziduri
ca-ntr-un oraș de poet
cu tristețea asistată de cititorii lui
niciodată nu-și schimbă
culoarea apăsătoare

plouă plouă plouă parcă dă la coasă

un bărbat îmi taie calea
nu fac trei pași înapoi
nu scuip în sân
n-arunc sare pe pragul acestei case
părăsite unde arătarea
crește mai înaltă decât singurătatea mea
alăptată de ploaie


(15 mai 2014)