Am lăsat cojile de portocală lângă feliile uscate pe noptieră. Am tras draperiile la stânga și la dreapta ca să se așeze pe pat lumina în dungi roz a dimineții. Două sau trei turturele stau nemișcate pe cablul din fața geamului, în vreme ce eu mă lupt încă cu resturi de vise. Cerul iernii este atât de neted încât orice zgomot pare că se absoarbe în aer. Îmi simt sângele pulsând în urechi. De atâta liniște privirea îmi îngheață, cercul de spumă al cafelei tremură ușor. În mijlocul orașului oamenii fără adăpost se trezesc, atingând cu degetele goale lampadarele încă aprinse.

centrul orașului –
Corul Vânătorilor
ritmează pașii