Am obosit să văd cum luna
Mă caută cu a ei privire
Și întrebându-mă într-una
ÃŽmi amintesc cum o sclipire
Te poate transforma-n etern
Te poate face auster
Te poate duce în infern
Acum nu mai e un mister.
Am obosit să văd cum ziua
Aleargă tot hoinară-n gând
De teama nopții ce-i ia piua
În alternanța fără rând
Când ziua crede c-a scăpat
Ea noaptea se dezmiardă
Căci adormind tot împreună-n pat
Întreaga omenire nu va ști ce să mai creadă.
Am obosit de propria-mi oboseală
Și caut adormirea-n somn
Chiar nu mai e nicio tocmeală
Viața e uragan, deși ne-o dorim molcom.