Toată apa din trup
mi se adunase sub inimă,
călcâiele erau o idee de gumă,
spuneam în gând tabla înmulțirii cu șase –
ceva concret,
puțin control.

Te-ai întors brusc după umărul stâng,
am mai apucat să-ți văd dunga ochilor,
ochii cu albastru spart și roșu ud,
ochii aidoma sfârșitului,
ți-am mai atins, ca-ntr-un accident, firul mâinii,
am încercat să-ți mai spun ceva.

Călcai grăbit și subțire
în mine;
în fiecare odaie întorceai tablourile
cu fața la perete.

Și beția de mai își împrăștia mahmureala,
și era și cald și frig, și teii în carne erau,
și eram și eu, și nu eram,
și te-a-nghițit gura aia de metrou,
ca și cum te aștepta de-o viață,
ca și cum mă strângea de suflet.

Nu ți-ai mai întors niciodată privirea,
niciodată.