pe banca aceea era doar o seară care cobora în fâșii,
se legăna, voia să adoarmă definitiv,
iar asta suna ca o sentință,
parcă o purtai de glezne, aveai lanțuri suturate de glezne,
aveai lanțuri suturate de mușchi,
de oasele tale care se unduiau după un ritm numai de ele știut
și atât de frumos,
de aici se termină pământul și nici nu îmi pasă,
aici e lumea lui amo,
lumea din care a plecat orice formă de viață,
aici nu există aer, nu există învinși, nu există pereții ăia care te strâng atât de tare de gât,
cât să te facă să strigi,
cât să te umple de silă,
e lumea aceluia care vede că liliacul înflorește târziu,
că dragostea înflorește târziu,
că noaptea e un pungaș de suflete
și că soarele e purtat pe dedesubt,
pe sub ape, pe sub solzi,
în plase care nu se vor ridica
vreodată

nu îmi mai pasă,
eu sunt mic, tu fă-mă mare,
tu visai în brațele mele,
mă iubeai în brațele mele,
respirai în brațele mele, abia acum ai învățat asta,
mă gândeam că nu trebuie să mă îndrăgostesc de tine,
așa îmi spuneam, nu ai voie, nu ai voie, r-e-ț-i-n-e faptul acesta,
femeia asta îți dă din ceea ce tu încă nu meriți,
îți dă din inima ei acea parte care încă nu s-a necrozat,
îți dă un răgaz cât să crezi că și tu te poți ridica
la învierea morților,
că poți avea aură
și că în lumea sfinților te poți plimba îndelungat și tăcut,
precum peștii
înainte de sufocare

lumea lui amo
încă reușea să te mire,
seara cobora direct în fâșii,
concentric, vedeai numai ceea ce voiai tu să vezi,
albatroșii care așteptau să fie uciși,
toată întinderea aia de ape pe care puteai călca,
pe care o puteai separa,
în stânga apă vie, în dreapta apă moartă,
și meduzele,
și sărutul tău tot atât de otrăvitor,
și tăcerea ascunsă în burțile pescadoarelor,
și toate visele tale purtate de valuri,
dormi, fetiță, liniștit,
dormi, fetiță, liniștit,
omul negru n-a sosit...