În orice caz, ajungi într-un moment în care privirea ți se întunecă
și ți se pare că nu o mai poți scoate la capăt, ai impresia
că ai devenit un copil cu adidașii rupți, cu genunchii plini de
julituri și cu un artex spart de nenea Dorel de la parter.
Și cum să stăpînești sentimentul ăsta care te sfîșie? Cum să
faci să nu le vezi mîinile negre și ochii sălbatici?
Să știi atunci că nu acela e capătul, nu acela e sfîrșitul.
Lumea asta are un fel ciudat de a întoarce lucrurile
și afli asta foarte tîrziu. Adică aproape
cînd nu mai poți face nimic.

În orice caz, în momentul ăla îți dai seama că
nimic n-a fost atît de important pe cît ai crezut, că totul a fost
un fel de amețeală. După asta, îți iei soția de mînă, îți strigi
mama, tatăl și fratele și te întorci cu fața la perete.
De-aici înainte, ce-o fi, o fi...