Pe-al mării țărm sta dîrză o stîncă-ntunecată,
Pe fruntea ei, un trăsnet se abătuse-odată.
Și-a despicat-o-n două lăsînd la mijloc cale
pe care spuma apei în clocot se prăvale.
Sînt două stînci străine, cum le-a lăsat furtuna.
Lungi crăpături arată c-au fost odată una.
La fel, pe noi bîrfirea să ne despartă vreu
Și totuși, pentru tine, străin eu n-am să fiu.
Nu ne-ntîlnim. Iar dacă s-ar pomeni de mine
În fața ta, ai zice: "Cine-i acela? Cine?"
De-ai să hulești viața-mi cu tine, împletită,
Ai să-nțelegi că,astfel, tu însăți ești hulită.
Din amintiri- pe mine,simțirea mea-nfocată,
N-ai să le smulgi... Nici clipa trecută. Niciodată.